Drepturile consumatorilor pot fi si trebuie aparate insa nu trebuie neglijate nici drepturile societatilor comerciale care ofera diverse produse si servicii persoanelor fizice.

Intelegerea raporturilor juridice nascute intre consumatori si societatile comerciale (indiferent de obiectul lor de activitate) este importanta pentru a gasi rezolvarea cea ma eficienta a situatiei intervenite.

Cabinetul nostru de avocatura datorita vastei sale experiente va poate oferi consultanta si reprezentareindiferent daca sunteti un consumator nemultumit sau o societate comerciala care se confrunta probleme in legatura cu un client al sau sau cu orgenele de control abilitate.

Dreptul protecției consumatorilor

Dreptul protecției consumatorilor

Legislatia specifica in domeniu are sediul materiei in Ordononata de Guvern 21/1992 iar organul abilitat de control este Agentia Nationala pentru protectia consumatorului (ANPC) si are ca si rol urmatoarele:

■ protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu companii (conform Legii 193/2000);
■ protecția consumatorilor în contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale (conform OUG 34/2014);
■ garanții pentru conformitatea produselor (conform Legii nr 449/2003 privind vânzarea de bunuri și garanțiile asociate)
■ lupta împotriva practicilor neloiale ale societăților în raport cu consumatorii (conform Legii 363/2007);
■ protecția împotriva publicității înșelătoare și comparative (conform Legii nr 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă ).

Legislatia generala in domeniu este urmatoarea:

Drepturile consumatorilor pot fi si trebuie aparate insa nu trebuie neglijate nici drepturile societatilor comerciale care ofera diverse produse si servicii persoanelor fizice.

Un aspect important este intelegerea notiunii de consumator orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Din acesta definitie rezulta faptul ca doar persoanele fizice intre in aceasta categorie astfel si implicit orice diferend invit intre doua societati comerciale nu poate fi abordat prin perspectiva normelor de mai sus deoarece acestea nu sunt aplicabile .

■ protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive din contractele încheiate cu companii (conform Legii 193/2000);

Directiva 93/13/CEE protejează consumatorii din Uniunea Europeană (UE) împotriva clauzelor și a condițiilor abuzive care ar putea fi incluse într-un contract standard pentru bunurile și serviciile pe care le achiziționează aceștia.

Ce sunt totuși clauzele abuzive?

După cum s-a constatat în doctrină, contractul reprezintă o specie de act juridic civil, acesta încadrându-se în categoria actelor juridice bilaterale[1]. Tot o definiție doctrinară, consacră actul juridic drept „manifestarea de voință a unei persoane în scopul de a produce efecte juridice”.[2]

Deci, prin contract, așa cum am menționat mai sus, părțile urmăresc să-și satisfacă felurite necesități la un moment dat, urmăresc să modifice o realitate obiectivă prin convenția lor, care să dea naștere unei serii de efecte corespunzătoare propriei voințe. Bineînțeles, pentru încheierea valabilă a contractelor este nevoie de îndeplinirea cumulativă a unor condiții de valabilitate de fond (capacitatea de a încheia respectivul act, consimțământul părților la momentul încheierii contractului, un obiect determinat și licit precum și o cauză licită și morală)[3] și de formă (ad validitatem, ad probationem și ad opposabilitatem)[4], deși, în general, contractele sunt guvernate de principiul consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind suficient doar acordul părților.

Nu vom intra în detalii cu privire la toate aceste chestiuni, întrucât nu fac obiectul prezentului studiu, dar structura logică a acestuia a impus și menționarea lor. La hora elementelor sine qua non ale contractului, se alătură și clauzele, care reprezintă chiar acel teren pe care părțile se întâlnesc pentru a-și exprima pretențiile cu privire la conținutul convenției. De pildă, la art. 1182 alin. (2) din C. civ. se stabilește regula acordului suficient, anume faptul că părțile pot cădea de acord la încheierea contractelor asupra acelor esentialia negotii, elemente esențiale ale contractului, putând să convină asupra altor elemente ulterior.

Ideea cea mai importantă care se desprinde de aici este aceea că părțile trebuie să negocieze atât clauzele considerate esențiale, cât și pe cele considerate neesențiale. Practic, toate trebuie să treacă prin filtrul acordului de voință al părților. Mai pot exista și alte feluri de clauze, precum cele standard, sau neuzuale (art. 1202 și 1203) C. civ., dar atât legiuitorul cât și doctrina[5] au consfințit că acestea produc efecte doar dacă partea căreia i se opun le-a acceptat în mod expres și în scris.

Problema care se ridică este aceea a clauzelor abuzive, întâlnită cu precădere în sfera raporturilor juridice încheiate între profesioniști și consumatori, deci, în sfera contractului de consum. Cine sunt aceste părți? În sensul prezentului studiu, doctrina de specialitate definește profesionistul care realizează o activitate comercială ca fiind „persoana fizică sau persoana juridică, care exploatează, în condițiile legii, o întreprindere economică.”[6]

O altă definiție, de data aceasta oferită de art. 2 pct. 2 din O.U.G. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative dispune faptul că profesionistul este „orice persoană fizică sau juridică, publică sau privată care acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei ordonanțe de urgență, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama acesteia.”

De cealaltă parte, consumatorul a fost definit drept „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”[7]. Se observă așadar cum, în cele mai multe cazuri, consumatorul, în ciuda poziției egalității juridice a părților în raportul juridic civil care guvernează contractele, se află pe o poziție inferioară profesionistului și poate fi supus la anumite abuzuri atunci când alege să contracteze cu acesta. La nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, care a fost receptată de către toate legislațiile statelor membre. Aceasta a reprezentat o schimbare de paradigmă din partea legiuitorului european care a „abandonat” politica sa „timidă” de a susține că rămâne la latitudinea statelor membre calitatea modului în care își reglementează legislația de protecție a consumatorului, trecând acum direct la a trasa linii directoare pentru ceea ce trebuie să conțină legislația internă a statelor membre în această disciplină.[8]

Directiva consumeristă, cum este cunoscută în doctrină[9], a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Norma europeană a inspirat alte câteva legi autohtone care au reglementat aplicarea „teoriei clauzelor abuzive”, de exemplu Codul consumului (Legea 294/2006) sau Legea 367/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale profesioniștilor în relația cu consumatorii etc[10]. Totuși, acestea servesc ca și completări ale legii 193/2000, dispoziție care preia aproape identic ceea ce Directiva 93/13 înțelege prin noțiunea de clauze abuzive și consideră ca atare. Directiva propune o serie de criterii pentru a se determina caracterul abuziv al unei clauze prezente într-un contract: lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și încălcarea de către profesionist a exigențelor bunei credințe în materie contractuală[11]. De cealaltă parte, legea autohtonă, în art. 4 alin. (1) dispune faptul că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

În primul rând, după cum reiese din compararea celor două dispoziții legale, lipsa de negociere a unei clauze inserate într-un contract reprezintă primul semn de întrebare pe care trebuie să-l ridicăm atunci când contemplăm posibilitatea existenței caracterului abuziv al clauzei respective. După direcția oferită de Directivă, Legea 193/2000 propune o serie de criterii pentru a se constata sau nu caracterul abuziv. În general, o clauză este considerată a fi abuzivă dacă nu permite consumatorului să influențeze în vreun fel conținutul acesteia, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000. Dacă o clauză a fost negociată de părți, iar alta nu, doar a doua dintre acestea va putea fi considerată abuzivă[12], într-o opinie de specialitate apreciindu-se că tratamentul aplicat celeilalte va fi lipsirea sa de efecte prin sancționarea cu nulitatea absolută, la aceasta, putându-se alătura și dreptul celui afectat de caracterul abuziv al clauzei de a cere despăgubiri[13]. Interesantă de menționat este o considerație a instanței supreme, care, prin Decizia nr. 833 din 29 februarie 2008 a statuat faptul că o clauză penală negociată între părți nu intră în sfera controlului clauzelor abuzive.[14]

Totuși, se impune a se menționa faptul că nici Directiva, nici transpunerea ei în legea română nu prezintă un rețetar care să arate cu exactitate ce tip de clauze nenegociate pot reprezenta obiectul acestora. În doctrină se apreciază că acele clauze privind de pildă obiectul afacerii dintre părți nu se pot încadra în sfera de interes a Legii 193/2000[15]. Același considerent se regăsește și în Decizia ÎCCJ nr. 2399/2020 care susține ideea că „a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.”[16]

Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului reprezintă o altă formă în care se manifestă caracterul abuziv al unei clauze de acest fel. În doctrină s-a ridicat totuși întrebarea „după ce criteriu se poate determina acest dezechilibru?” Tot doctrina a răspuns la această întrebare și s-a considerat că trebuie să fie vorba realmente despre un dezechilibru juridic de drepturi și obligații dintre profesionist și consumator. Dezechilibrele economice ar putea fi tolerate în spiritul menținerii valabile a convenției părților, chiar dacă executarea acesteia a devenit mai oneroasă. Însă atunci profesionistul își urmărește interesele, folosindu-se de poziția sa dominantă în raportul juridic, în defavoarea consumatorului, clauza care îi conferă aceste prerogative trebuie marcată drept una abuzivă.[17]

Încălcarea de către profesionist a exigenței de bună credință este o dovadă flagrantă asupra caracterului abuziv al unei clauze. Se opinează în doctrină faptul că respectul datorat de către părți exigenței de bună credință reprezintă exact contragreutatea care ține în echilibru întreaga convenție, consecința încălcării acesteia fiind apariția dezechilibrului contractual de care s-a vorbit mai sus. Așadar, pentru o aplicare corectă a principiului bunei credințe, se sugerează că interpretarea sa se va face în concordanță cu înțelesul pe care Directiva 93/13 îl oferă, iar nu conform cu pleiada de interpretări care izvorăsc din legislațiile naționale ale fiecărui stat membru al UE.[18]

Se apreciază că, pentru ca o clauză să poată produce efecte în cadrul contractului în care a fost inserată este necesar ca aceasta să respecte o serie exigențe de transparență. Trebuie, de pildă, ca profesionistul să o redacteze într-o manieră clară, pentru înțelegerea căreia consumatorul cu pricina să nu aibă nevoie de cunoștințe de specialitate, după cum se specifică în art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000 și art. 5 din Directivă. Potrivit aceluiași art. 5, care a fost transpus în art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, dacă modul de redactare al clauzei lasă loc de interpretări asupra sensului în care au fost folosiți anumiți termeni, aceasta va beneficia de cea mai favorabilă interpretare pentru consumator.

Directiva 93/13 se încheie cu o anexă unde sunt prezentate o serie de clauze care pot fi considerate abuzive dacă sunt stipulate în favoarea profesionistului, precum: clauze prin care acestuia i se limitează sau i se exclude răspunderea, clauze prin care acesta ar putea denunța unilateral contractul, clauze potestative, clauze prin care i se permite prelungirea unilaterală a contractului etc. De cealaltă parte, legea română prin care Directiva a fost transpusă prezintă de asemenea o anexă unde sunt enumerate o serie de clauze considerate ca fiind abuzive. Aici există o controversă, întrucât s-a ridicat întrebarea dacă o clauză ar trebui declarată de plano ca fiind abuzivă din moment ce se regăsește în cadrul listei din anexa respectivă. Practic, s-a dorit să se știe dacă aceste clauze se încadrează într-un fel de listă neagră, definitivă, unde odată transcrise, vor fi tratate de acea manieră întotdeauna. Controversa a apărut deoarece atunci când statele membre au transpus în legile naționale textul Directivei, au făcut-o în modalități diferite, unele reglementând acea anexă strict exemplificativ (listă gri), astfel încât asupra acelor clauze să planeze doar o prezumție relativă a caracterului abuziv, pe când altele au preferat o manieră imperativă de reglementare (listă neagră)[19]. CJUE a apreciat însă că este vorba de o listă gri, neimperativă, neexhaustivă, care conține toate aceste clauze cu titlu exemplificativ, rămânând totuși la latitudinea statelor membre atunci când reglementează Directiva felul în care vor alege să se raporteze la anexele care enumeră acele clauze.[20]

Art. 4 alin. (4) din Legea 193/2020 mai prevede faptul că atunci când se urmărește determinarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie luate în seamă și criterii precum natura bunurilor sau a serviciilor care constituie obiect al contractului respectiv la momentul la care acesta se încheie, circumstanțele care au determinat încheierea contractului etc.

Important de menționat este efectul pe care îl are constatarea caracterului abuziv al unei clauze și declararea acesteia ca atare. Clauza nu va mai produce oricum efecte asupra consumatorului, ca o măsură de protecție instituită de Directivă asupra acestuia. Curtea de la Luxembourg a apreciat că o clauză declarată ca fiind abuzivă va fi sancționată cu nulitatea absolută, cu lipsirea totală de efecte juridice, această sancțiune, în opinia Curții, potrivindu-se cel mai bine cu spiritul Directivei.[21]

Clauzele abuzive: de la Directivă la realitate

Am înțeles așadar că toate aceste clauze abuzive sunt o realitate și că legiuitorul european a intervenit activ în scopul de a proteja persoana beneficiară a unor servicii – consumatorul, de eventualele abuzuri pe care le-ar putea suferi de la cel cu care încheie contractele de consum – profesionistul. Am văzut maniera în care se raportează Directiva la realitatea clauzelor abuzive și am trecut în revistă transpunerea dispozițiilor europene în legislația autohtonă de către legiuitorul român. Acum, pentru o analiză completă a problemei clauzelor abuzive în contractele încheiate de consumatori, se impune o scurtă cercetare a unei probleme practice privitoare la tratamentul pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene îl aplică acestui tip de clauze atunci când este sesizată cu o asemenea speță. Este vorba despre cauza Naranjo.[22]

Aici, Curtea de la Luxemburg a conexat trei cauze sub cupola denumirii de Naranjo, fiecare dintre ele având ca obiect o serie de întrebări preliminare cu privire la clauzele „prag” inserate într-o serie de contracte de împrumut, toate încheiate de consumatori cu instituții de credit spaniole. La data de 9 mai 2013, instanța supremă spaniolă s-a pronunțat într-o hotărâre dintr-o cauză cu care a fost sesizată de către un grup de reclamanți împotriva mai multor bănci. În acea speță, Curtea Supremă a Spaniei a constatat caracterul abuziv al unor clauze denumite „clauze prag”, în sensul că rata dobânzii variabile nu putea coborî sub o limită minimă determinată. Soluția instanței a fost aceea de a declara nule acele clauze, împiedicându-le să producă efecte față de consumatori.

Tribunal Supremo a constatat faptul că cerința transparenței, enumerată anterior, nu a fost îndeplinită de către instituțiile bancare la încheierea contractelor de împrumut, întrucât nu au pus la dispoziția consumatorului informații suficiente cu privire la natura acelor clauze și la efectele pe care le produc. Până în acest punct lucrurile par perfect rezonabile, dar totuși, dincolo de această aparență, se ascunde o controversă. Hotărârea din 9 mai 2013 a avut natura unei „hotărâri pilot”, iar instanța supremă a Spaniei a statuat ideea că toate aceste clauze cu potențial abuziv a căror existență a fost constatată în contractele de împrumut bancar, vor înceta să-și producă efectele după data adoptării acestei hotărâri, cele a căror existență a fost constatată înainte de data de 9 mai beneficiind de autoritatea de lucru judecat. Practic, Tribunal Supremo a limitat efectele nulității unor asemenea clauze invocând ca rațiune a acestei măsuri protecția securității juridice din sistemul de drept spaniol.
Ulterior, la data de 25 martie 2015, același Tribunal Supremo, prin hotărârea nr. 139/2015 a dispus faptul că limitarea efectelor nulității clauzelor abuzive din hotărârile ulterioare datei de 9 mai 2013 se va putea aplica și unor acțiuni individuale, introduse de justițiabili în mod particular, pe lângă cele colective, de tipul celei care a făcut obiectul hotărârii din 2013.

Prima dintre cele trei cauze conexate pe rolul CJUE este cauza C154/15. Protagonistul acesteia, domnul Francisco Gutierrez Naranjo a încheiat un contract ipotecar cu o instituție bancară spaniolă care conținea o astfel de clauză „prag”, acesta fiind și motivul principal pentru care a apelat la un tribunal cu o acțiune pentru încetarea efectelor acestei clauze și cu o alta în care pretindea restituirea sumelor pe care le-a plătit începând de la semnarea contractului, restituire întemeiată pe existența clauzei abuzive în contract. Tribunalul și-a pus problema dacă limitarea efectelor constatării nulităţii unei clauze contractuale ca urmare a caracterului său abuziv doar la perioada ulterioară acestei constatări este compatibilă cu art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13. Așadar, a suspendat cauza și s-a adresat CJUE cu două întrebări preliminare:

1) Prin intermediul celei dintâi, se pune în discuţie dacă art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii ale nulității clauzelor “prag” ca urmare a constatării caracterului lor abuziv?

2) Al doilea aspect ce se doreşte clarificat se referă la posibilitatea instanţelor naţionale de a limita efectele retroactive ale nulităţii clauzelor “prag” prin aplicarea criteriilor utilizate de CJUE în scopul de a limita în timp efectele produse de o normă de drept a Uniunii?

A doua cauză, C307/15, dintre cele trei conexate o are în centrul atenției pe doamna Ana Maria Palacios Martinez, care, în cursul anului 2006 a încheiat cu o bancă din Spania (BBVA) un contract de credit ipotecar în care a fost inserată o clauză „prag”. Opt ani mai târziu, la 6 martie 2014, reclamanta a introdus o acțiune îndreptată împotriva băncii prin care pretindea constatarea nulității clauzei respective ca urmare a caracterului său abuziv. La 3 noiembrie 2014, Tribunalul a respins acțiunea reclamantei, considerând-o ca rămasă fără obiect, dar a admis totuși pretențiile acesteia de a i se restitui sumele pe care le-a plătit, începând cu data de 9 mai 2013, data hotărârii Tribunal Supremo. Reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii primei instanțe, considerând că soluția dată de aceasta contravine atât codului civil spaniol cât și unui principiu existent în Directiva 93/13, potrivit căruia clauzele abuzive nu pot produce efecte față de consumatori. Practic, BBVA încasase sumele datorate de reclamantă în baza contractului de credit ipotecar în temeiul acelei clauze abuzive, iar faptul că prima instanță a dispus restituirea sumelor către reclamantă doar de la data hotărârii din 9 mai 2013 ar însemna că plățile făcute anterior acelei date au fost perfect valabile, deci clauza cu pricina ar fi produs efecte față de ea, posibilitate de neacceptat conform Directivei 93/13.

Cea de-a treia cauză conexată, C308/15 îi are ca protagoniști pe domnul Emilio Irles Lopez și pe doamna Teresa Torres Andreu, care, în anul 2001 au încheiat un contract de credit ipotecar cu o bancă din Spania. Similară celor două cauze ante-menționate, și aici este vorba despre inserarea unei clauze „prag” considerată de către părți drept abuzivă. Aceștia s-au adresat unei instanțe, care a constatat existența caracterului abuziv al clauzei, a declarat-o nulă și a dispus restituirea sumelor de bani achitate de către reclamanți începând de la data încheierii contractului. În apelul declarat de către instituția bancară, aceasta a susținut faptul că informațiile pe care le-a furnizat consumatorilor au fost suficient de clare, caracterul abuziv al clauzei nefiind justificat din acest punct de vedere, criticând de asemenea și faptul că instanţa de prim grad s-a îndepărtat de jurisprudenţa stabilită de Curtea Supremă în hotărârea din 9 mai 2013, obligând-o la restituirea retroactivă a sumelor încasate nejustificat.
Curtea de la Luxemburg a fost sesizată să decidă dacă instanţele naţionale pot limita în timp efectele restitutorii ale nulității clauzelor „prag” ca urmare a constatării caracterului lor abuziv. Întrebările preliminare sunt comune în cadrul acestor ultime două cauze, cu excepția unei întrebări finale din C308/15.

Avocatul General al CJUE a elaborat o serie de concluzii cu privire la ansamblul celor trei cauze conexate pe rolul Curții. S-a impus așadar necesitatea aflării unui răspuns pentru controversa conformității art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 cu situația în care i s-ar putea recunoaște unei instanțe supreme a unui stat membru, după ce a calificat drept „abuzivă” o clauză contractuală conținută într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și după ce a constatat nulitatea clauzei respective, competența de a limita efectele acestei constatări, acordând dreptul la restituirea sumelor plătite în mod nejustificat de consumator. Pentru început, Curtea Supremă spaniolă a statuat prin hotărârea din 9 mai 2013 faptul că articolul 6 alin. (1) din directivă a realizat doar o armonizare minimă în domeniu, lăsând statului membru posibilitatea de a adopta măsuri mai dure, de la caz la caz. Astfel, instanța spaniolă a considerat că a depășit nivelul de protecție a consumatorului instituit prin directivă. Aici Avocatul consideră că dacă așa ar sta lucrurile în realitate, nu s-ar mai impune analiza art. 6 alin. (1), căci măsurile de protecție a consumatorului ar intra într-un domeniu ce nu a fost armonizat încă de directivă. Avocatul concluzionează faptul că instanța supremă spaniolă nu a depășit nivelul de protecție a consumatorului oferit de directivă și că, mai mult, ar trebui să revină asupra considerațiilor pe care le-a avut în vedere la momentul calificării acelor clauze prag drept clauze abuzive.

După cum am menționat mai sus, la originile celor 3 cauze conexate, se află o jurisprudență a Curții Supreme spaniole, unde aceasta a constatat în repetate rânduri faptul că aceste clauze „prag” conținute în contractele de credit sunt clauze referitoare la obiectul principal al contractului al căror control privind caracterul abuziv în temeiul Directivei 93/13 este în principiu exclus, cu condiția ca aceste clauze să fie redactate în mod clar și inteligibil. În jurisprudența sa, Curtea a constatat că aceste clauze erau inteligibile din punct de vedere gramatical, doar că profesioniștii care erau însărcinați cu redactarea lor nu depuseseră diligențele necesare pentru a se asigura că sensul lor real este clar. Astfel s-a constatat caracterul abuziv al acestor clauze, iar conform legislației spaniole, soluția care se impunea era declararea tuturor acestor clauze ca fiind nule de drept. Totuși, limitând efectele nulității clauzelor considerate abuzive, Tribunal Supremo a considerat că a depășit nivelul de protecție oferit de Directiva 93/13, îmbogățind controlul transparenței clauzelor cu o cerință de transparență materială, justificând limitarea efectelor restitutorii ale deciziei de constatare a nulității clauzelor „prag” prin caracterul novator al hotărârii sale. Este important de menționat faptul că Avocatul General al CJUE nu consideră că instanța supremă spaniolă a depășit în vreun fel nivelul de protecție a consumatorului oferit de Directiva 93/13.

Avocatul General propune Curții să răspundă la întrebările formulate de cele trei instanțe spaniole în maniera în care art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în circumstanțele specifice litigiilor principale, nu se opune unei hotărâri a unei instanțe supreme prin care aceasta constată caracterul abuziv al clauzelor „prag”, dispune încetarea utilizării lor și eliminarea acestora din contractele existente și declară nulitatea lor, limitând în același timp, ca urmare a unor circumstanțe excepționale, efectele, în special restitutorii, ale acestei nulități la data primei sale hotărâri pronunțate în acest sens.

În lumina celor arătate mai sus și ținând seama de considerațiile enunțate de Avocatul General al CJUE, Curtea a reținut faptul că cererile de decizie preliminară privesc interpretarea, în special, a articolelor 6 și 7 din Directivă și, de asemenea, aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între persoane care au contractat împrumuturi ipotecare cu instituții de credit, în legătură cu dreptul la restituirea unor sume plătite în temeiul unor clauze contractuale al căror caracter abuziv a fost constatat pe cale judecătorească. Luând seama de întreaga stare de fapt, de întreg cadrul juridic aplicabil în prezenta situație precum și de întrebările preliminare adresate de instanțele din cele 3 cauze conexate, Curtea a hotărât faptul că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudențe naționale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, al unei clauze conținute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunțării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv.

Concluzii

După toate aceste considerații, importanța Directivei 93/13 rămâne de netăgăduit, aceasta fiind un instrument prețios al protecției consumatorilor care se angajează în raporturi juridice cu profesioniștii. Apreciem că legiuitorul european a fost extrem de inspirat la momentul conceperii unei astfel de norme, dar, considerația ar trebui îndreptată și către instanța care asigură interpretarea optimă a acestor dispoziții.

După cum am putut observa, încadrarea unor clauze prezente în contractele de consum încheiate între consumatori și profesioniști în rândul clauzelor abuzive este adesea o chestiune extrem de dificilă, urmărirea punctuală a acelor criterii care ajută la descoperirea caracterului abuziv nefiind suficientă în anumite cazuri; după cum însăși Directiva sugerează, pot fi avute în vedere criterii precum natura bunurilor sau a serviciilor care constituie obiect al contractului respectiv la momentul la care acesta se încheie sau circumstanțele care au determinat încheierea acestuia.

Considerăm că este înțeleaptă și atitudinea CJUE de a considera anexa care enumeră o serie de clauze cu potențial abuziv drept o „listă gri”, fără a avea un caracter imperativ, întrucât, pentru a se păstra echilibrul, este necesar să rămână la latitudinea statului membru nivelul și gradul în care transpune în propria legislație dispozițiile Directivei, precum și puterea pe care o conferă protecției consumatorului. Protecția consumatorului nu este nelimitată, iar reglementarea sa nu înseamnă favorizarea acestuia, chiar dacă el vine de pe o poziție unde este predispus abuzurilor profesionistului, după cum s-a arătat și în cauza Naranjo. Nulitatea absolută a clauzelor abuzive va opera în convențiile încheiate între un consumator și un profesionist, chiar și în cadrul contractelor de credit bancar.[23]

În încheiere am vrea să mai subliniem ideea că voința părților trebuie să aibă întotdeauna prioritate în actele juridice pe care acestea le realizează. Libertatea lor de conveni asupra oricăror contracte care să producă efecte specifice, corespunzătoare propriilor nevoi, este neprețuită. De cealaltă parte, simetric, și mijloacele prin care se apără această libertate și echilibrul care trebuie să existe între drepturile și obligațiile prezente într-o convenție, trebuie să fie intransigente.

■ protecția consumatorilor în contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale (conform OUG 34/2014);

Evoluția rapidă a tehnologiei și accesul facil la internet au făcut ca serviciile de telefonie, TV și internet să fie astăzi accesibile aproape oricui, iar modalitatea de contractare a acestor servicii s-a adaptat și ea tendințelor, contractele fiind acum în mare parte încheiate la distanță iar consumatorii având posibilitatea să achiziționeze și să beneficieze de aceste servicii fără a fi necesar să se deplaseze fizic la sediul furnizorului.

Pentru a veni în sprijinul consumatorilor și pentru a asigura o relație contractuală corectă și transparentă între utilizatori și furnizori, ANCOM (Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații) a publicat recent un ghid referitor la condițiile în care pot fi încheiate contractele la distanță pentru servicii de telefonie, internet sau televiziune, potrivit căruia contractele la distanță se încheie „fără prezența fizică simultană a părților, fiind utilizate în mod exclusiv unul sau mai multe mijloace de comunicație la distanță (de exemplu, telefon, scrisoare, e-mail, aplicații online etc.), înainte și inclusiv la momentul încheierii contractului”.

Ceea ce este cel mai important de reținut este că, potrivit acestui ghid simpla acceptare telefonică de către utilizator a ofertei prezentate inițial de furnizor NU echivalează cu încheierea unui contract la distanță.

Mijloacele principale prin care se poate încheia un contract la distanță sunt contractul încheiat prin telefon și contractul încheiat online (pe site-ul furnizorului). Pe scurt:

♦ În cazul contractelor încheiate prin telefon:

• Furnizorul oferă prin telefon informații minime referitoare la ofertă: identitatea furnizorului; principalele caracteristici ale serviciilor și produselor care urmează să fie contractate; prețul total al serviciilor și produselor; condițiile, termenele și procedura de exercitare a dreptului de retragere; durata contractului; condițiile de încetare și penalitățile aplicabile, dacă este cazul, urmând ca celelalte informații din ofertă să fie puse la dispoziție într-un mod adecvat mijlocului de comunicare la distanță utilizat (pe pagina de internet a furnizorului, prin e-mail etc.).

•După prezentarea ofertei, furnizorul trebuie să transmită toate informațiile referitoare la aceasta și pe un suport durabil (de exemplu, pe hârtie, prin e-mail, fax, printr-un mesaj în contul on-line).

• Consumatorul care primește oferta pe hârtie și este de acord cu aceasta o va semna și o va returna furnizorului, sau poate accepta oferta printr-o confirmare transmisă furnizorului pe un suport durabil (de exemplu, e-mail).

• Contractul se consideră încheiat la data la care consumatorul a semnat oferta sau la care a transmis consimțământul său scris pe suport durabil către furnizor. De asemenea, contractul produce efecte doar dacă acesta își exprimă acordul, pe un suport durabil, după primirea fișei de sinteză (fișa de sinteză trebuie să conțină cel puțin următoarele informații: denumirea, adresa și informațiile de contact ale furnizorului, inclusiv pentru primirea unor reclamații; principalele caracteristici ale fiecărui serviciu furnizat; prețurile aferente serviciului, precum și orice taxă recurentă sau aferentă consumului; durata contractului și condițiile de reînnoire și încetare a acestuia; rezumatul privind parametrii de calitate în cazul serviciilor de acces la internet, și remediile pe care consumatorul le are la dispoziție).

• Ulterior, furnizorul trebuie să confirme încheierea contractului pe un suport durabil, cel mai târziu înaintea începerii furnizării serviciilor sau la momentul livrării produselor, după caz. Confirmarea contractului va cuprinde detaliile privind oferta, inclusiv formularul de retragere, dacă aceste informații nu au fost deja transmise pe un suport durabil înaintea încheierii contractului la distanță.

♦ În cazul contractelor încheiate online (pe site-ul furnizorului):

• În cazul în care consumatorul optează pentru comanda online, informațiile următoare trebuie să fie ușor accesibile acestuia înainte de a plasa comanda, chiar pe pagina de comandă: principalele caracteristici ale serviciilor și produselor; prețul total al serviciilor și produselor; condițiile, termenele și procedura de exercitare a dreptului de retragere; durata contractului, condițiile de încetare și penalitățile aplicabile, dacă este cazul; dacă există restricții de livrare a produselor și care sunt mijloacele de plată acceptate, urmând ca celelalte informații din ofertă să fie puse la dispoziție pe pagina de internet a furnizorului, prin e-mail etc.

• Butonul de plasare a comenzii trebuie să prezinte și atenționarea că utilizatorul va avea o obligație de plată dacă finalizează comanda. Dacă nu există o astfel de atenționare, el nu va avea nicio obligație în temeiul acelui contract! De asemenea, pagina de comandă din magazinul online trebuie să ofere și posibilitatea revizuirii comenzii, pentru a oferi posibilitatea corectării unor posibile erori.

• Contractul se consideră încheiat la data confirmării, pe un suport durabil, de către furnizor, a acceptării comenzii transmise.

• Ulterior, furnizorul trebuie să confirme încheierea contractului pe un suport durabil și să pună la dispoziție fișa de sinteză a contractului, cel mai târziu înaintea începerii furnizării serviciilor sau la momentul livrării produselor, după caz. Confirmarea contractului va cuprinde detaliile privind oferta, inclusiv formularul de retragere, dacă aceste informații nu au fost deja transmise pe un suport durabil înaintea încheierii contractului la distanță.

În ceea ce privește dreptul de retragere dintr-un astfel de contract încheiat la distanță, este de reținut că toți consumatorii au dreptul de a se răzgândi, fără a fi nevoie de motivarea deciziei, în termen de 14 zile de la data încheierii contractului, pe baza formularului de retragere ce va fi obligatoriu pus la dispoziție de furnizor. Proba retragerii din contract o va constitui, în caz de litigiu, tocmai acest formular de retragere, drept pentru care el trebuie să fie transmis cu confirmare de primire sau trebuie să primească un număr de înregistrare de la furnizor.

ANCOM pune la dispoziție o secțiune dedicată (un link), unde consumatorii pot înregistra plângeri și reclamații împotriva furnizorilor care nu respectă drepturile referitoare la încheierea contractelor la distanță.

■ garanții pentru conformitatea produselor (conform Legii nr 449/2003 privind vânzarea de bunuri și garanțiile asociate)
Ordonanța de urgență nr. 140/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri (”OUG nr. 140/2021”) transpune prevederile Directivei nr. 2019/771 privind anumite aspecte referitoare la vânzarea de bunuri și abrogă și înlocuiește Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiilor asociate cu aceasta.

OUG nr. 140/2021 stabilește cadrul legal cu privire la contractele de vânzare încheiate între vânzător şi consumator, vizând în special conformitatea bunurilor, măsurile corective în caz de neconformitate, modalităţile de punere în aplicare a respectivelor măsuri corective, precum şi garanţiile comerciale.

OUG nr. 140/2021 preia termenul de garanție legală de 2 ani de la livrarea bunului și măsurile corective în caz de neconformitate (dreptul consumatorului de a beneficia de aducerea în conformitate a bunurilor prin repararea ori înlocuirea acestuia sau, după caz, de a beneficia de o reducere proporţională a preţului sau de a obţine încetarea contractului astfel cum acestea erau reglementate de Legea nr. 449/2003), aducând însă o serie de noutăți ce vor fi detaliate în cele ce urmează.

OUG nr. 140/2021 restrânge sfera noțiunii de producător, delimitând-o strict la fabricantul bunurilor (în format finit), importatorul bunurilor în Uniunea Europenă, respectiv persoana care se prezintă în această calitate prin aplicarea sigiliului, denumirii sau a mărcii pe bunurile în cauză.

În perspectivă, pentru o armonizare legislativă, amendamente suplimentare ar fi oportune pentru clarificare și în ceea ce privește Legea 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

În contextul garanțiilor comerciale (garanția comercială reprezentând angajamentul vânzătorului, în plus față de obligațiile aferente garanției legale, de a înlocui, de a restitui prețul sau de a repara bunul), OUG nr. 140/2021 introduce noțiunea de garanție de durabilitate.

Garanția de durabilitate poate fi acordată de către producător și vizează capacitatea bunului de a-și menține anumite funcții ori standarde de performanță în cursul utilizării normale. În cazul în care un producător oferă consumatorului o garanţie de durabilitate, producătorul va fi ținut să răspundă direct faţă de consumator pe întreaga perioadă acoperită de garanţia de durabilitate cu privire la repararea sau înlocuirea bunurilor.

Termenul în care este prezumat că neconformitatea exista la data livrării bunului este majorat de la 6 luni (astfel cum era stabilit în vechea reglementare) la 1 an.

Astfel, în cazul în care neconformitatea se ivește în termen de 1 an de la data livrării bunului, este prezumat că respectiva neconformitate exista la data livrării, cu excepția situației în care este incompatibilă cu natura neconformității ori cu natura bunului.

De asemenea, consumatorul nu are dreptul de a obţine încetarea contractului dacă neconformitatea este minoră. Sarcina probei cu privire la caracterul minor al neconformităţii îi revine vânzătorului.

Conform OUG nr. 140/2021, costurile rezultate din aplicarea măsurilor corective, inclusiv costurile de preluare și transport al bunurilor sunt suportate de către vânzător, cu excepția situațiilor în care acestea sunt considerate disproporționate.

UG nr. 140/2021 se aplică și bunurilor care încorporează un conținut digital sau care au interconectat un astfel de conținut/serviciu, vândut odată cu bunul obiect al contractului de vânzare (indiferent dacă respectivul serviciu sau conținut digital este furnizat de către un terț). Acest aspect prezintă relevanță în ceea ce privește cerințele de conformitate, limitarea răspunderii și termene de garanție.

Astfel:

– vânzătorul are obligația de furniza consumatorului actualizările necesare pentru a menține conformitatea și securitatea bunului.

– vânzătorul nu va răspunde pentru lipsa de conformitate a bunului în măsura în care, ulterior informării cu privire la actualizare, consumatorul nu instalează actualizările sau le instalează greșit, cu nerespectarea instrucțiunilor de instalare.

– termenul de garanție pentru bunuri cu o durată de utilizare medie de 5 ani este de 2 ani de la data livrării, iar pentru bunuri de utilizare medie mai mare de 5 ani, termenul de garanție este de 5 ani de la data livrării.

protecția împotriva publicității înșelătoare și comparative (conform Legii nr 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă ).

Când cumpărați bunuri și servicii în UE – online, de la un magazin local sau de la un comerciant din străinătate – legislația UE vă protejează împotriva practicilor comerciale neloiale.

Când promovează, vând sau furnizează produse, companiile trebuie să vă ofere informații clare, care să vă permită să faceți cumpărături în cunoștință de cauză. Acestea trebuie să furnizeze toate detaliile obligatorii „într-un mod clar și ușor de înțeles” și într-un „limbaj simplu și inteligibil”. Aflați mai multe despre informațiile contractuale.

Dacă nu reușesc să vă ofere aceste informații, acțiunile lor ar putea fi considerate neloiale. Aveți dreptul de a cere despăgubiri dacă sunteți tratat necorespunzător.

Practici înșelătoare și agresive

Consumatorii europeni beneficiază de protecție împotriva a două categorii principale de practici comerciale neloiale:

practicile înșelătoare, care se manifestă prin acțiune directă (furnizarea de informații false) sau omisiune (nefurnizarea unor informații importante)
practicile agresive, al căror scop este să vă constrângă să cumpărați

Anumite practici comerciale sunt interzise în toate circumstanțele. Iată câteva din cele mai frecvente:

Publicitatea-capcană: Comercianții nu au voie să promoveze produse/ servicii la un preț foarte mic dacă stocul disponibil este insuficient. Ei trebuie să le spună consumatorilor câte articole sunt disponibile și cât timp rămâne valabilă oferta.

Ierarhizarea netransparentă a rezultatelor căutării : Normele UE impun ca site-urile să indice în mod clar când un rezultat al căutării este sponsorizat sau devine mai vizibil ca urmare a publicității plătite (cu o etichetă precum „Sponsored” sau „Ad”). Piețele online sunt obligate să dezvăluie avantajele acordate produselor sponsorizate în ierarhie și să vă explice parametrii pe care se bazează ierarhizarea. Pentru a găsi opțiuni imparțiale, de obicei trebuie să treceți peste prima pagină a rezultatelor căutării.

False oferte „gratuite” Comercianții trebuie să comunice prețul real al bunurilor și serviciilor pe care le oferă. Nu au voie să pretindă că oferă anumite servicii adiționale gratuite, atâta timp cât serviciile respective sunt deja incluse în prețul normal.

Manipularea copiilor Vânzătorii nu au dreptul să îi încurajeze pe copii să le ceară părinților să le cumpere anumite produse. Sunt interzise mesajele directe de tipul „Cumpără cartea acum” sau „Cere-le părinților tăi să-ți cumpere acest joc”. Interdicția se aplică în cazul tuturor mijloacelor de comunicare, inclusiv al televiziunii și, mai ales, al internetului.

Tipare întunecate („dark patterns”) de design Așa-numitele tipare întunecate sau înșelătoare constau în utilizarea pe site-uri a unor trucuri care îi determină pe consumatori să întreprindă anumite acțiuni, încurajându-i, inducându-i în eroare sau orientându-i către comportamentul dorit. Numărătoarea inversă falsă este un astfel de exemplu. Utilizată de companii pentru a stimula vânzările pe internet, aceasta creează un sentiment al urgenței cu scopul de a-i influența pe consumatori și de a-i încuraja să facă o achiziție înainte de expirarea unei oferte. Un alt exemplu îl reprezintă formularele de consimțământ care sunt atât de complexe și neclare încât nu știți niciodată cu siguranță pentru ce ați semnat. Normele UE în materie de protecție a consumatorilor vă protejează de aceste trucuri înșelătoare și le interzic companiilor să creeze interfețe online pentru utilizatori concepute în așa fel încât să vă determine să cumpărați lucruri pe care nu vi le doriți cu adevărat.

Dacă ați fost victima unor practici comerciale neloiale, puteți solicita despăgubiri.

False proprietăți curative Ori de câte ori un produs este promovat pentru valoarea sa terapeutică (vindecă alergii, stopează căderea părului, ajută la slăbit etc.), aveți dreptul de a ști dacă aceste afirmații au o bază științifică. În multe cazuri ele nu sunt confirmate medical și, în plus, sună prea bine ca să fie adevărate.

Afirmații ecologice false sau dezinformare ecologică Este ilegal ca o companie din UE să facă publicitate unor afirmații false, inexacte sau exagerate cu privire la realizările sau angajamentele sale în materie de mediu. Aceasta este o formă de publicitate înșelătoare numită „greenwashing” (dezinformare ecologică). Dacă v-ați confruntat cu această practică, aveți dreptul de a raporta afirmațiile înșelătoare întâlnite și de a solicita măsuri reparatorii adecvate.

Publicitate ascunsă în materiale informative (reportaje publicitare) Aveți dreptul de a fi informat dacă un articol din ziar sau un program de radio ori de televiziune a fost sponsorizat de o companie interesată să își promoveze propriile produse. Acest lucru trebuie clarificat prin imagini, cuvinte sau sunet.

Reclame publicate de influenceri pe platformele sociale În conformitate cu legislația UE, aveți dreptul de a ști dacă sportivii, cântăreții, bloggerii etc. preferați sunt plătiți să promoveze anumite produse și servicii. Promovarea sponsorizată (adică plătită) trebuie identificată ca atare. Sponsorizarea poate fi prezentă și sub formă de cadouri, călătorii sau coduri de reduceri. Este obligatoriu ca influencerii care acționează ca promotori de produse să clarifice faptul că nu sunt doar simpli consumatori ai produselor respective. Normele se aplică pentru fiecare plată, reducere, acord de parteneriat, produs gratuit (inclusiv cadouri nesolicitate), călătorie gratuită sau invitație la evenimente.

Reclamele din jocuri Multe jocuri au reclame integrate în aplicație. Acestea apar brusc și sunt greu de evitat. Uneori, nu se poate face distincția dintre conținutul jocului și reclamă. În conformitate cu normele UE, aveți dreptul de a ști dacă un joc sau o platformă de jocuri conține reclame, conținut plătit ori alte forme de susținere. Ele trebuie să fie marcate în mod clar ca atare și să respecte toate normele relevante.

Recenzii false În conformitate cu normele UE, comercianții care publică recenzii trebuie să se asigure că acestea au fost trimise de consumatori reali, care au achiziționat produsul sau serviciul în cauză. Aceste norme le interzic în mod explicit comercianților să modifice recenziile clienților și notele acordate de aceștia produselor sau serviciilor lor.

În mod similar, comercianților li se interzice să plătească diverse persoane ca să scrie recenzii false sau recomandări, inclusiv ca să dea „like-uri” sau să valideze în alt mod postările de pe platformele sociale. Comercianții pot prezenta recenziile consumatorilor ca atare numai dacă au depus eforturi rezonabile și proporționale pentru a verifica originea și autenticitatea recenziilor.

Sisteme piramidale Este vorba despre sisteme promoționale în care trebuie să investiți o sumă de bani pentru a obține beneficii mai târziu. Problema este însă că beneficiile respective sunt posibile doar dacă sistemul reușește să atragă noi participanți. Comercializarea propriu-zisă sau consumul de produse joacă un rol minor. La un moment dat, sistemele piramidale se prăbușesc, iar ultimii intrați își pierd investițiile.

False oferte de premii și cadouri Comercianții nu au voie să facă publicitate la premii sau cadouri „gratuite” și apoi să vă ceară să plătiți pentru a le obține. Dacă primiți o scrisoare sau un e-mail care spune „Felicitări, ați câștigat un premiu!”, vă recomandăm să o tratați cu precauție, pentru că v-ați putea afla în fața unei practici comerciale neloiale.

False avantaje „speciale” Comercianții nu au dreptul să pretindă că vă acordă drepturi speciale, atâta timp cât beneficiați de acestea în baza legii.

Falsa utilizare a ofertelor limitate Unii comercianți vă spun că o anumită ofertă rămâne valabilă pe o perioadă limitată când, de fapt, aceasta este valabilă pentru mai mult timp. Ei încearcă, de fapt, să vă convingă să cumpărați înainte de a vă putea face o opinie clară despre produs. Nu este corect să se pretindă, în mod fals, că o ofertă este limitată în timp.

Oferte insistente și nadorite În baza legislației UE, companiile nu au voie să se folosească de telefon, fax, e-mail sau alte mijloace de vânzare la distanță pentru a vă prezenta, în mod insistent, oferte pe care nu le doriți.

Măsuri reparatorii pentru consumatorii care se confruntă cu practici comerciale neloiale

Pe lângă posibilitățile existente de a solicita măsuri reparatorii, normele UE privind protecția consumatorilor le permit autorităților naționale să oprească și să prevină practicile comerciale neloiale, cum ar fi reclamele false, inexacte sau înșelătoare.

În temeiul acestor norme, dacă ați fost prejudiciat de practici comerciale neloiale, cum ar fi marketingul înșelător, aveți și dreptul la măsuri reparatorii proporționale și eficace. Este responsabilitatea autorităților naționale din țara dumneavoastră să vă asigure accesul la aceste măsuri reparatorii, în special la despăgubiri pentru daune și, dacă este cazul, la reducerea prețurilor și la rezilierea contractului.

Lupta împotriva practicilor neloiale ale societăților în raport cu consumatorii (conform Legii 363/2007);

În prezent, întâlnim tot mai des situațiile în care operatorii economici sunt sancționați de către autoritățile publice competente pentru existența unor pretinse practici comerciale incorecte în relațiile acestora din urmă cu consumatorii, practici comerciale care pot fi acțiuni sau omisiuni înșelătoare (conform art. 5 din Legea nr. 363/2007).

Au însă operatorii economici (în toate aceste situații) intenția de a deforma, în mod substanțial, comportamentul economic al consumatorului astfel încât să poată fi reținută existența unei practici comerciale incorecte sau, dimpotrivă, conduita acestora se materializează în simple erori umane sau o informare incompletă?

Cum ar trebui calificate faptele operatorilor economici unde există intenția de a induce în eroare consumatorii, față de cele unde neconformitatea este rezultatul unei/unor pure erori?

La întrebările anterior expuse ne-am propus să răspundem în cadrul acestui articol, ținând cont de interpretarea corectă (din punct de vedere juridic) și voința legiuitorului.

Legea nr. 363/2007 definește în cadrul art. 4 practicile comerciale incorecte, după cum urmează:

„(1) O practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

a) este contrară cerințelor diligenței profesionale;

b) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup de consumatori”.

Totodată, conform art. 4 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 363/2007: “Practicile comerciale incorecte sunt, în special, cele: a) înșelătoare, în sensul prevederilor art. 6 și 7”, iar potrivit dispozițiilor art. 5 din același act normativ: “Practicile comerciale înşelătoare pot fi acţiuni înşelătoare sau omisiuni înşelătoare”.

Prin urmare, acțiunile înșelătoare sunt incluse (fac parte) (d)in categoria practicilor comerciale incorecte, iar existența ori inexistența unei acțiuni înșelătoare depinde în totalitate de întrunirea cumulativă a condițiilor generale ale practicilor comerciale incorecte, prevăzute de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, respectiv:

a) practica să fie contrară diligenței profesionale – definită la 2 lit. h) din Legea nr. 363/2007, după cum urmează: “competența și grija așteptate, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de piață și/sau cu principiul general al bunei-credințe, în domeniul de activitate al acestora. În general, la aprecierea diligenței profesionale se ia în considerare stăruința comerciantului de a oferi, cu bună – credință, informații cât mai complete, corecte și precise a consumatorilor) și

b) practica să deformeze sau să fie susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui anumit grup de consumatori.

O deformare esențială a comportamentului economic al unui consumator mediu implică o alterare însemnată și intenționată (dolozivă) a voinței acestuia în adoptarea deciziei de tranzacționare, atrăgând implicit un dezechilibru semnificativ între ceea ce consumatorul înțelege că achiziționează și ceea ce achiziționează în mod efectiv.

Față de aspectele mai sus evocate, pentru a fi în prezența unei acțiuni înșelătoare (specie a practicilor comerciale incorecte) nu este suficient ca practica respectivă să fie doar contrară diligenței profesionale ci, in plus, trebuie probat faptul că această practică întrunește și cealaltă condiție prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 363/2007, deci că „deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al consumatorului mediu […]”.

Se poate observa că art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 363/2007 se raportează la standardul „comportamentul economic al consumatorului mediu”, definit la art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 ca fiind “consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici”. Așadar, o practică comercială incorectă se va aprecia ținându-se seama doar de acest standard.

În contextul anterior expus, este mai mult decât evident că pentru a se aprecia asupra existenței practicilor comerciale incorecte este imperios necesar a se avea în vedere toate elementele detaliate supra, iar dacă o condiție din cele 2 prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 nu este întrunită, nu va exista nici practica comercială incorectă.

În continuare, vom analiza condițiile pentru existența acțiunilor înșelătoare prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007.

Astfel, pentru a se putea reține o acțiune înșelătoare, în afara celor 2 condiții prevăzute în mod cumulativ la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, mai trebuie dovedit și faptul că aceasta „[…] conține informații false sau, în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile sunt, în fapt, corecte” în raport cu unul sau mai multe dintre elementele enumerate la lit. a) – g) ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007.

Deci pentru a fi incident art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/3007, este indispensabil ca, prin practica comercială incorectă, fie să se ofere informații false consumatorilor, fie aceasta să inducă în eroare sau să fie susceptibilă să inducă în eroare consumatorii (după standardul „consumatorului mediu”), astfel încât îi determină pe aceștia din urmă să ia o decizie de tranzacționare pe care, altfel, nu ar fi luat-o.

Până la acest moment, rezultă că, pentru a se putea reține o acțiune înșelătoare în sarcina unui comerciant, este necesară întrunirea cumulativă a 4 condiții, respectiv: a) 2 condiții generale prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 și b) 2 condiții speciale statuate de art. 6 alin. (1) din același act normativ.

Cu toate acestea, pe lângă cele 4 condiții, este absolut necesar a se avea în vedere și art. 2 lit. e) Legea nr. 363/2007, care aduce în lumină un element lămuritor în privința deformării substanțiale a comportamentului economic al consumatorului mediu, în sensul că practicile comerciale sunt folosite „[…] CU SCOPUL de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinandu-i astfel să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o”.

Prin urmare, pentru a se putea reține existența unei acțiuni înșelătoare se impune ca o anumită practică comercială să fie executată in scopul de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, determinându-i să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Practic, necesitatea existenței unui scop determinat exclude culpa ca forma de vinovăție a comercianților, calificând astfel acțiunile înșelătoare ca fapte ce implică intenția.

Pentru o mai bună înțelegere a acțiunilor înșelătoare menționăm, cu titlu de exemplu că, în ipoteza în care denumirea unui produs de pe eticheta de la raft ar fi diferită față de denumirea produsului dată de producător, nu va exista o acțiune înșelătoare, ci eventual o încălcare a obligației de a informa complet, corect și precis consumatorii, conform art. 18 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor sau a obligației de a avea un comportament corect față de consumatori, conform art. 9 din același act normativ.

Aceeași soluție se impune și în situația în care operatorul economic comercializează un produs a cărui promoție ar fi expirat, iar dintr-o eroare umană, panourile informative referitoare la promoție nu au fost retrase din spațiul de comercializare.

În concluzie, nu orice acțiuni sau omisiuni ale operatorilor economici se pot transpune într-o practică comercială incorectă / acțiune înșelătoare. În pofida faptului că ar putea exista o deformare a comportamentului economic al consumatorului mediu în multiple situații (astfel încât să se producă o confuzie asupra existenței acțiunilor înșelătoare), este absolut necesar a se avea în vedere dacă și celelalte condiții sunt întrunite, dar mai ales intenția calificată prin scop, ce reprezintă elementul determinant al acțiunilor înșelătoare.

Dicu & Asociații

Dreptul protecției consumatorilor

Dicu & Asociații